Poveşti cu NU. Spune şi tu NU

• Adi RUSU

Mă pregăteam să merg la mare. Eram în clasa a VIII-a şi tabăra însemna, pentru mine, totul. Era pentru prima oară când urma să văd necuprinsul apei din care se naşte soarele în fiecare dimineaţă. Nimic altceva nu conta şi nici nu credeam că acest lucru se poate schimba. Până şi locurile în tabără erau selectate mai mult pe pile. Eu, un copil sărac, am prins trenul de litoral pentru că tata le făcea pâine tuturor profesorilor şi făcusem mai puţine boacăne decât cei respinşi.

O veste groaznică mi-a tăiat elanul şi mi-a schimbat pentru totdeauna conceptul despre priorităţi în viaţă şi despre ceea ce înseamnă acest "tot". Sora mea mai mare a fost diagnosticată cu cancer. Un cheag de sânge ramificat între rinichi, spate şi coloana vertebrală. O pânză de păianjen în care s-au prins prea repede visele unei copile care şi pe patul de moarte învăţa pentru olimpiada de română, faza judeţeană. Cancerul, care nu mai putea fi îmblânzit nici de morfină, avea să fie învins de un tratament fabulos, cu ceaiuri, comprese, post şi rugăciuni date de cel supranumit "Omul care vede prin oameni", chiar de presa ceauşistă, călugărul Mihai de la Prilog. Am învins cancerul chiar când credea că îşi face mai bine de cap, pentru că am spus NU în momentul când mama dorea să-i întrerupă surorii mele tratamentul, pentru ca ea să treacă liniştită pe cealaltă lume, după o perioadă în care îi erau incompatibile apa şi orice alt lichid cu excepţia ceaiurilor amare de nuc, pelin ori păpădie. Aveam întreaga familie împotrivă. Eu spuneam NU. Obsesiv. Credeam în reuşită când toţi ceilalţi şi-au înfrânt speranţa. Pentru ei, norocul a apus, iar pentru mine, o credinţă de nu ştiu unde era tot mai vie. La nici 14 ani, îi aveam împotrivă pe cei mai buni medici de la Cluj, apropiaţii, asistenta care venea cu morfina, preotul care-i curăţa cărarea surorii mele spre cealaltă lume. Acum toţi îmi spun că am făcut bine când m-am opus prin NU, ca un prost mic ce credea că poate învinge destinul. Am reuşit şi pentru că sora mea de opt anişori se molipsise de la mine şi spunea NU întreruperii tratamentului cu ceaiuri.
Bunica lucra la filatură, bunicul în mină. Bunica avea o obsesie. Se temea că va muri de cancer. Orice o durea îi amplifica această frică. Venea acasă cu ciorapii topiţi de poluare şi cu batista la gură. Ne spunea că poluarea şi cancerul o vor ucide. Noi râdeam şi ne uitam la ciorapii ei urâţi. Îi spuneam că NU va muri de cancer, că o să fie bine.   
În urmă cu zece ani am scris prima serie nebună de articole antipoluare în presa locală şi mai apoi în Evenimentul Zilei. Vasile Tătar făcea greva foamei! Proteste cu lanţuri, măşti pe figură, televiziuni internaţionale şi un Referendum aprobat în Consiliul Local, dar ascuns în sertarele mafiei din Primăria Baia Mare şi nepus în practică. Am spus NU poluării şi atunci şi am continuat să cred asta până azi.
Duminică e Referendumul. Se împlinesc şase săptămâni de când bunica a murit de ceea ce se temea mai mult: cancer, provocat şi de poluare. După vot, voi merge la pomană şi la mormânt şi îi voi cere scuze bunicii că NU am reuşit mai devereme şi pentru că ea NU a avut puterea să spună NU la timpul potrivit. Spuneţi NU acum, altfel durerea care vă va face să vă simţiţi vinovaţi pentru vieţile celor din jur NU e cu nimic mai mică decât durerea celui care moare de cancer. Eu spun NU în continuare.