Pe simezele Muzeului Naţional Brukenthal

Încă un salut pentru septuagenar

• Ion IGNA

Mihai Olos s-a născut pe 26 februarie 1940 în comuna Ariniş din Maramureş. Este absolvent al Institutului Pedagogic din Cluj Napoca. Are stagii ca şi docent la universităţi din Germania. Artistul face parte dintre artiştii români care au fost activi pe scena artei în anii ’70-’80. S-a distins prin forţa şi claritatea stilului său, plasat de cei mai mulţi critici în continuarea operei lui Constantin Brâncuşi.

Muzeul Naţional Brukenthal a iniţiat pentru acest an prezentarea unor artişti români. Dintre ei face parte şi Mihai Olos. Au fost selectat lucrări direct din atelierul artistului din Baia Mare, lucrări care nu au fost expuse până acum, zilele acestea Muzeul Naţional din Sibiu organizând o expoziţie retrospectivă a artistului Mihai Olos. De-a lungul anilor lucrările artistului Mihai Olos au fost expuse nu doar în galeriile de artă din România, ci şi în Italia, Ungaria, Japonia, Germania.
Este iniţiatorul în Baia Mare a o serie de happening-uri, în anii în care se vorbea mai puţin despre arta modernă şi postmodernism în cultură. Mihai Olos după cum spunea şi decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii de Nord, Baia Mare, prof. univ. dr. Petru Dunca, "o personalitatea complexă, un genial artist plastic, un mare poet, un mare gânditor, este un om de o uluitoare cultură, poate ultimul dintre acei oameni universali, pe care-l are secolul nostru şi-l mai dă Maramureşul".

Vernisajul a fost fără "cuvânt de deschidere" şi s-a vrut un omagiu adus lui Brâncuşi în ziua împlinirii celor 111 ani de la naştere. Expoziţia de la Galeriile de artă din Baia Mare (str. Victoriei nr. 21) înfăţişează fragmente din laboratorul de creaţie al lui Mihai Olos, "un maldăr de imagini frânte" între lamele de sticlă menite să fixeze în transparenţă clipa. O excelentă didactică plastică fără alt precedent cultural. Asemeni lui Hokusai, artistul este împătimit după desen, iar dintre moderni doar la Picasso s-ar fi putut vedea un atare spectacol desenat.

Prin linearitatea severă a frizei unificatoare din foile răzleţe ale carnetelor irupe o mereea în filigran. Desene constrânse de spaţiu şi timp, făcute nu neapărat pentru a fi arătate şi totuşi acum scoase la lumină, iar dintre ele doar acelea pe care hazardul le-a ridicat la suprafaţă din straturile depuse pe podeaua atelierului.
Mihai Olos este unul dintre artiştii care par să caute evenimentul, să alerge în întâmpinarea lui. Desenele sale sunt departe de imagistica literaturizantă care ar transpune în operă motive şi emoţii fără legătură cu experienţa directă. Din mulţimea lor se alcătuieşte o propunere continuă, o incitare la un nou mod de a privi, căutându-se mereu sensul lucrurilor, şi nu reprezentarea lor. Toată lumea găseşte cu ce să-şi satisfacă aviditatea privirii în timpul parcurgerii celor şase săli de la Baia Mare. Chiar şi cele câteva rupturi cu aur sporesc conţinutul de semnificaţie, fie omagiind chipul evanescent al mentorului venerat (Petru Comarnescu), fie că acelaşi aur consacră structura acum lăsată în colţ a oraşului universal, echilibrată pe oul brâncuşian şi pe floarea fusului arhetipal - axis mundi.
Pentru traversarea celor peste 1.001 halte (la propriu 1.275 file desenate) e nevoie de ceasuri, ochiul avizat sau amuzat descifrează un microcosmos aparte. Se înfăţişează muncile şi zilele-nopţile artistului anticalofil, lipsite de fastul, dar şi de fardul culorii, în fiorul rostirii spontane sau cu migala orfevrierului. Recunoşti preambuluri ori postfeţe la lucrări şi cicluri cunoscute (Cioplitori, Laboratorul artistului, Fluieraşi, Joc oşenesc, Tânjaua, nuduri din ciclul Mătrăguna, expus acum doi ani la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti etc.), portrete care nu se mai cer prezentate, mici gesturi, hieroglife, adnotaţii şi comentarii la evenimentele zilei şi, nu în ultimul rând, citate celebre în "ghilimele" plastice: Brâncuşi, Botero, Van Eyck, Picasso, Matisse etc.
Preocupat să-i aducă pe oameni în intimitatea unor complexe reprezentări artistice, într-una din zile recitând zeci şi zeci de poezii şi invitând grupurile de vizitatori să figureze prin unirea mâinilor structuri care să dea înfăţişare concretă ideii de unitate, artistul a făcut o spărtură în cucernica amorţeală care pune stăpânire pe cei fără prea multă experienţă a privirii. Sala de expoziţii, plină ochi, adoptase un mod de a vorbi despre artă, care depăşea admiraţia convenţională. Este puţin probabil ca Mihai Olos să fi vrut cu această expoziţie să arate felul său de a lucra. Exprimarea intensă, pasionată a realităţii este justificarea însăşi a demersului său artistic. Albul şi negrul, mai bine decât toate culorile, conturează o lume în care artistul ne duce până în inima vieţii intime a oamenilor şi a lucrurilor. Nu sunt decât nişte foi albe şi puţin tuş. O lume văzută, dar şi întrevăzută cu peniţa închipuirii. Spre a ne stăpâni uimirea în faţa unui atare spectacol şi tototdată pentru a ni-o explica nouă înşine, simţim nevoia să ne întoarcem la maeştrii culorii.